Intrasem în acea căsnicie pentru că evoluția lucrurilor m-a dus exact pe drumul acela. Aveam inima largă și plină de speranțe. Nu am stat să mă întreb dacă drumul e bun sau rău, ci l-am urmat constiincioasă, străbătându-l în virtutea inerției. La momentul acela a fost singurul drum care s-a deschis în fața mea și încrezătoare, l-am urmat. Îmi repetam că am destulă forță și răbdare să schimb oamenii întâlniți în cale și care n-ar fi răspuns criteriilor mele. Biată naivă!
Pe el îl cunoșteam din copilărie, învățasem la aceeași școală și mai târziu, în ultimele clase de liceu, fusesem chiar colegi de clasă. Un coleg pe care nu-l prea agream, deoarece era mereu guraliv, mereu avea ceva de comentat, și care în plus domina pe oricine și-ar fi pus în cap să-l contrazică. Mult mai târziu, după vreo doi ani, l-am îndrăgit, la început ca simplu amic, tovarăș de discuții în ore târzii din noapte, apoi ca iubit. Mă măgulea atenția pe care începuse să mi-o acorde, știut fiind că în cercul său de prieteni se învârteau fete foarte populare, sofisticate, cu fițe și aere de dive. Ori eu, o fată simplă, timidă, „neexperimentată”, mă simțeam copleșită de interesul pe care-l manifesta vis-a-vis de persoana mea nesemnificativă.
Nu eram posesoarea vreunei frumuseți uluitoare, nu aveam nici măcar un fizic de invidiat, ci dimpotrivă, scundă și puțin plinuță, nu înțelegeam de ce i-am „căzut eu cu tronc”, când standardele sale în privința iubitelor erau altele? Știam că preferă brunetele cu ten alb, înalte, slabe, inteligente, ori eu, micuță, blondă, fără vreun atuu care să conteze, poate doar inteligența aceea despre care vorbeam, să-l fi interesat...
Și totuși, s-a întâmplat... În serile lungi de vară aveam să descoper că tipul acela cu „gura mare”, neserios, căruia îi plăcea să flirteze și să fie mereu în centrul atenției era de fapt un sensibil, un tip visător, căruia îi plăcea muzica romantică și care nu suporta filmele lacrimogene nu pentru că le disprețuia, ci tocmai din teama de a nu izbucni în plâns și de a nu lăsa să-i fie descoperită latura sensibilă. Aveam să descoper că știe să fie tandru, să respecte o promisiune și mai ales să-mi respecte dorința de a nu depăși barierele fizice puse între noi.
Ai mei nu-l plăceau nicidecum și aveau destule argumente pentru asta, puerile acum, dar destul de luat în seamă cu treizeci de ani în urmă: îi plăcea alcoolul, fuma și, cel mai grav, nu avea un loc de muncă. Neserios, aceasta era eticheta pe care i-a pus-o tata. Dar, așa cum spuneam la început, eram destul de naivă și prostuță să sper că-l voi schimba.
Și, încăpățânată, m-am avântat în această căsnicie cu capul înainte, dominată de dorința de a demonstra că toți se înșeală și numai eu am dreptate. Fără voia părinților....
Nu eram vreo adolescentă nătângă care a pus ochii pe primul venit și care își dorea neapărat să se mărite, ci eram o tânără de 25 de ani, asumată, cu un venit stabil, dar ... îndrăgostită.
Răsplata pentru girul dat acestei căsnicii nu a întârziat să apară: certuri violente, episoade de brutalitate generate de consumul de alcool, jigniri care întotdeauna se sfârșeau cu câte o corecție fizică aplicată cu sârg. Nici urmă de băiatul sensibil descoperit în serile târzii de vară.
Am rămas în această pseudocăsnicie 7 ani, de la 26 la 33 de ani. Am pierdut 7 ani care ar fi putut fi frumoși, plini de experiențe pozitive, de realizări, de ascensiuni. În schimb, în suflet am acumulat lacrimi, amărăciune, regrete, iar pe corp multe vânătăi. Mă complăceam în această stare vicioasă, mă autopedepseam pentru inconștiența și încrederea de care dădusem dovadă, pentru nesocotirea sfaturilor părintești. Deși rațiunea îmi spunea că mă aflu într-o relație toxică, cunoscuții și prietenii atrăgându-mi și ei atenția asupra acestui fapt, eu continuam să ignor toate avertismentele și să trag de această căsnicie. Dezvoltasem un fel de sindrom Stockholm care se manifestă (privit din afară) printr-un atașament de neînțeles față de agresor. Dar din păcate alcoolul, anturajele proaste și refuzul lui de a vedea realitatea au fost mult mai puternice decât dorința mea de a face lucrurile să meargă. De fapt, nu făceam decât să testez pe mine teoria conform căreia fetele bune se îndrăgostesc mereu de băieții nepotriviți.
Nu știu unde aș fi ajuns, dacă o întâmplare aranjată de destin nu ar fi pus capăt acestui mariaj. Dar aceasta este o cu totul altă poveste, pe care o voi împărtăși la momentul potrivit.
Am rămas cu gustul amar al deziluziei, cu o imensă doză de frustrare și suferință pricinuită de calvarul acestei căsnicii. Și cu certitudinea că el nu m-a iubit suficient ca să mă facă fericită.
Acum, privind de departe, această lecție de viață a venit la pachet cu BUNE și RELE, cu experiențe negative și experiențe pozitive și cu o mulțime de învățăminte...
La capitolul greșeli aș bifa TIMPUL IROSIT. Tot ce am experimentat în această căsnicie m-a făcut să-mi dau seama că am pierdut, ireversibil, energie, pasiune, TIMP PREȚIOS pe care nu-l voi mai primi niciodată înapoi.
Dar, ciudat, am și câștigat ceva: mai multă înțelepciune, înțelegere pentru celălalt, IERTARE și putere.
Ce am învățat din această întâmplare tristă? Că sub nicio formă nu trebuie să te atașezi de bărbatul nepotrivit cu gândul că îl vei putea schimba. Că Făt-Frumos călare pe calul alb nu există decât în basme. Că nu trebuie să te complaci într-o relație care nu-ți aduce nicio mulțumire. Că o căsnicie ratată nu e un capăt de țară, ci doar un capitol din experiențe dezvoltare personală. Că nu trebuie să ai așteptări de la nimeni. Că nu trebuie să te subestimezi pe tine ca persoană. Că odată recăpătată stima de sine, te va ajuta să o câștigi și pe a altora.
Și că întotdeauna, furnizorul tău de experiențe se dovedește a fi însăși VIAȚA.
Sursa foto: https://www.facebook.com/Experimenteaza/
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 2 la Spring SuperBlog 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu