Seară de decembrie. Undeva, într-o gară. În difuzorul amplasat într-un colț al sălii de așteptare se auzea în surdină un colind.
Cu ochi mari, pofticioși, privea la copilul din fața sa, care mușca răsfățat din bucata de ciocolată. Parcă îi simțea gustul dulce-amărui pe limbă... Așa își amintea ultima bucățică de ciocolată pe care o mâncase cu luni bune în urmă. Nu, nu o mâncase... O savurase... O plimbase dintr-o parte într-alta a obrajilor, o lipise de cerul gurii și plescăise cu poftă minute în șir... Ce bună fusese bucățica aceea și cum îi mai ducea dorul!
Probabil, amintirea aceasta îl transfigură într-un fel anume, pentru că băiatul în costum și cu cravată cărămizie îi întinse cu sfială restul de ciocolată. O înșfăcă repede, ca nu cumva celălalt să se răzgândească , și o băgă pe toată în gură. Doamne, ce bună era! Și dintr-o dată sala de așteptare a gării i se păru un loc minunat, binecuvântat, ca un magazin plin de dulciuri!
Copilul bogat se îndepărtă câțiva pași până la banca unde un domn bine îmbrăcat citea relaxat un ziar. Se uită la el cum îi șopti, preț de câteva minute, ceva la ureche. Domnul își aruncă rapid privirea spre el, spre copilul străzii, îl măsură din cap până în picioare, și la rândul său îi spuse ceva băiatului din fața sa.
Se gândi că cei doi erau tată și fiu și în adâncul său simți o strânsoare ciudată, ca un pumn răsucit în plex. Ce bine e să ai un tată! El, nu avea pe nimeni, decât pe Toto, cățelul jerpelit care îl însoțea pretutindeni și cu care împărțea totul.
Toto...
Vrăjit de gustul ciocolatei uitase să-l roage și pe el cu o bucată mică. Acum, Toto îl fixa cu ochii lui mici și negri, mișcând codița dintr-o parte într-alta și măturând cu sârg podeaua din sala de așteptare.
Între timp domnul elegant se ridică de pe scaun și se pierdu în mulțimea din sală. Copilul bogat îi luă locul fără să-și dezlipească privirea de la copilul sărac însoțit de un câine.
Înghiți și ultima fărâmă și nu putu să nu se gândească dacă va mai gusta curând o asemenea bunătate... Rămase nemișcat, doar ochii și-i roti prin sală. Oamenii încremeniți, cu priviri aspre, preocupate, așteptau venirea trenurilor. Numai el încetase să mai aștepte ceva... Doar curgerea firească a timpului cu succesiunea zi-noapte, zi-noapte...
Deodată, îl zări pe domnul elegant întorcându-se la fiul său. Ducea în mâini două sacoșe mari, încărcate, care păreau destul de grele și pe care scria mare o denumire ciudată.
L-a-n-d o-f T-r-e-a-t-s, reuși el să citească pe litere.
„Costumosul”, așa îl numi în sinea sa, sări ca ars de pe scaun, întâmpinându-și tatăl. Amândoi se îndreptară spre el.
„Uite, tot ce se găsește în aceste sacoșe sunt pentru tine”, îi zise cu glas blând domnul elegant.
„Ai mâncare, lapte, sucuri, dulciuri, multe dulciuri...”
Întinse mâinile tremurânde spre plase, în timp ce o bucurie nestăvilită îi inundă întreaga ființă. Niciodată, nimeni, nu fusese așa darnic cu el. Niciodată nu avusese atâta mâncare.
„Mulțumesc”, șopti el.
„Am și ciocolată?”. Întrebarea îi țâșni necontrolat de pe buze... era prea târziu, nu-și mai putea retrage cuvintele...
„Ai și ciocolată americană, și jeleuri, și batoane americane...” îi zâmbi cu bunătate bărbatul...
„Mie îmi plac dulciuri americane”, îi spuse timid, băiatul bogat.
„Vă mulțumesc, domnilor americani!”, zise copilul străzii, târâind după el sacoșele ticsite.
„Hai, Toto, vezi că a venit și la noi Moș Crăciun?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu