Pe Perestroika am adus-o acasa acum vreo 15 ani. Era frumoasa si bronzata, cu o nuanta de mahon inchis si a
fost dragoste la prima vedere. Desi eram amandoua nerabdatoare sa ne intalnim, a fost un chin sa o conving sa
intre in casa. Mai intai s-a impotrivit inaltimea ei, apoi formele generoase tineau contra la dimensiunile golului.
Intr-un final ne-am regasit tarziu in sufragerie, acolo unde mi-o inchipuisem timp de 6 luni in care am adunat
fiecare ban din salariu pentru a face posibila prietenia noastra. Mi-a fost alaturi la bine, dar mai ales la mult rau.
M-a tinut mereu in brate cand am plans dezamagita de un el, m-a sustinut moral si fizic cand am privit cerul
albastru sau cand din spatele ei am infruntat furtuni existentiale. Nu s-a plans niciodata de monologurile
interminabile la adresa unuia si altuia care ma suparasera peste zi. Au trecut multi ani de cand a intrat in
sufragerie mandra si bronzata, dar am imbatranit amandoua. Acum 2 luni am crezut ca o pierd. I-am chemat
doctorul. A venit degraba si nu a stat mult pe ganduri pana sa o vindece. 2 balamale si cateva suruburi, o
garnitura... Dar batrana mea nu a mai fost ca in tinerete, desi speram amandoua sa ne intalnim pe seara la
cafelele de alta data. I-a fost tot mai rau. Azi una, maine alta… De 2 luni ne evitam. Mai mult eu. Ea saraca sta si
sufera. Mi-e frica sa o mai aduc in problemele mele cotidiene, mi-e frica sa o mai fac utila. Mi-e frica sa nu o
ranesc si sa ii rup ceva. De cand am simtit ca e pe un drum fara intoarcere ochii mei au inceput sa alerge iar dupa
o noua prietena aratoasa. In schimb acasa plec privirea in pamant atunci cand trec pe langa ea si cred ca i-am
dat si ei de inteles ceva. Stie si ea ca nimic nu este nemuritor. Stie si ea ca nu mai poate. Si eu stiu. Ne
ascundem amandoua de inevitabil. E urat sa o zic, dar saracia ii prelungeste agonia. Ea se simte rau ca nu mai
poate fi utila. Eu si mai rau. Asta e povestea trista a ferestrei mele, Perestroika. Daca mi-o veti incredinta pe
Barrier, pe ea o voi face utila unei familii de batrani de la tara unde isi va trai cu siguranta a doua tin
Pe Perestroika am adus-o acasa acum vreo 15 ani. Era frumoasa si bronzata, cu o nuanta de mahon inchis si a
fost dragoste la prima vedere. Desi eram amandoua nerabdatoare sa ne intalnim, a fost un chin sa o conving sa
intre in casa. Mai intai s-a impotrivit inaltimea ei, apoi formele generoase tineau contra la dimensiunile golului.
Intr-un final ne-am regasit tarziu in sufragerie, acolo unde mi-o inchipuisem timp de 6 luni in care am adunat
fiecare ban din salariu pentru a face posibila prietenia noastra. Mi-a fost alaturi la bine, dar mai ales la mult rau.
M-a tinut mereu in brate cand am plans dezamagita de un el, m-a sustinut moral si fizic cand am privit cerul
albastru sau cand din spatele ei am infruntat furtuni existentiale. Nu s-a plans niciodata de monologurile
interminabile la adresa unuia si altuia care ma suparasera peste zi. Au trecut multi ani de cand a intrat in
sufragerie mandra si bronzata, dar am imbatranit amandoua. Acum 2 luni am crezut ca o pierd. I-am chemat
doctorul. A venit degraba si nu a stat mult pe ganduri pana sa o vindece. 2 balamale si cateva suruburi, o
garnitura... Dar batrana mea nu a mai fost ca in tinerete, desi speram amandoua sa ne intalnim pe seara la
cafelele de alta data. I-a fost tot mai rau. Azi una, maine alta… De 2 luni ne evitam. Mai mult eu. Ea saraca sta si
sufera. Mi-e frica sa o mai aduc in problemele mele cotidiene, mi-e frica sa o mai fac utila. Mi-e frica sa nu o
ranesc si sa ii rup ceva. De cand am simtit ca e pe un drum fara intoarcere ochii mei au inceput sa alerge iar dupa
o noua prietena aratoasa. In schimb acasa plec privirea in pamant atunci cand trec pe langa ea si cred ca i-am
dat si ei de inteles ceva. Stie si ea ca nimic nu este nemuritor. Stie si ea ca nu mai poate. Si eu stiu. Ne
ascundem amandoua de inevitabil. E urat sa o zic, dar saracia ii prelungeste agonia. Ea se simte rau ca nu mai
poate fi utila. Eu si mai rau. Asta e povestea trista a ferestrei mele, Perestroika. Daca mi-o veti incredinta pe
Barrier, pe ea o voi face utila unei familii de batrani de la tara unde isi va trai cu siguranta a doua tineret
Pe Ferestroika am adus-o acasă acum vreo 15 ani. Era frumoasă și albă ca o suedeză nebronzata și a fost dragoste la prima vedere. Deși eram amândouă nerăbdătoare să ne întâlnim, a fost un chin să o conving să intre în casă. Mai întâi s-a împotrivit înălțimea ei, apoi formele generoase țineau contra la dimensiunile golului. Într-un final ne-am regăsit târziu în sufragerie, acolo unde mi-o închipuisem timp de 6 luni în care am adunat fiecare bănuț din salariu pentru a face posibila prietenia noastră. Mi-a fost alături la bine, dar mai ales la mult rău. M-a ținut mereu în brațe când am plâns dezamăgită de vreun el, m-a susținut moral și fizic când am privit cerul albastru sau când din spatele perdelelor ei am înfruntat furtuni existențiale. Nu s-a plâns niciodată de monologurile interminabile la adresa unuia sau altuia care mă supăraseră peste zi. Au trecut mulți ani de când a intrat în sufragerie mândră și încrezută, dar am îmbătrânit amândouă. Acum 2 luni am crezut ca o pierd. I-am chemat doctorul. A venit degrabă și nu a stat mult pe gânduri până să o vindece. 2 balamale și câteva șuruburi, o garnitură... Dar bătrâna mea nu a mai fost ca în tinerețe, deși speram amândouă să ne întâlnim pe seară la cafelele de altădată. I-a fost tot mai rău. Azi una, mâine alta…
Ieri am chemat iar doctorul. Articulațiile i s-au blocat, a înțepenit total, iar eu am avut o zi de rahat din cauza asta....
Mi-a trezit o groază de temeri, doctorul ăsta. M-a luat la întrebări dacă plătesc mult la facturi, dacă nu mă deranjează curentul, nu, nu ăla electric, ci ăsta care se strecoară pe la axila Ferestroikăi.....
„Evident, că mă deranjează.. Dar, ce să fac?”
„Cum, ce să faci?”, mi-a replicat el. „O termografie a clădirii. Cei de la Enermed Impex sunt adevărați magicieni. Numeri un, doi, trei și gata... Îi pun diagnosticul, îi prescriu rețeta, iar ție nu îți rămâne decât să cumperi medicamentele....”
„Ce medicamente, bre?”
„Hai să te fac să înțelegi... Doctorul de la Enermed Impex se numește auditor energetic, iar rețeta prescrisă de el se numește certificat energetic. Pe scurt, certificatul ăsta energetic oferă informații despre performanța energetică a clădirii. Identifică locurile pe unde se pierde căldura și îți spune ce este de făcut ca în casă să fie cald și bine...”
Zis și făcut...
Veni, vedi, vici...
Așa cum era de așteptat, soluția oferită de specialist a fost exilarea Ferestroikăi.
De 2 zile ne evităm. Mai mult eu. Ea săraca stă și suferă. Mi-e frică să o mai aduc în problemele mele cotidiene, mi-e frică să o mai fac utilă. Mi-e frică să nu o rănesc și să îi rup ceva. De când am simțit că e pe un drum fără întoarcere, ochii mei au început să alerge iar după o noua prietenă arătoasă. În schimb, acasă, plec privirea în pământ atunci când trec pe lângă ea și cred ca i-am dat și ei de înțeles ceva. Știe și ea că nimic nu este nemuritor. Știe și ea că nu mai poate. Și eu știu. Ne ascundem amândouă de inevitabil. E urât să o zic, dar sărăcia îi prelungește agonia. Ea se simte rău că nu mai poate fi utilă. Eu și mai rău. Asta e povestea tristă a ferestrei mele, Ferestroika.
Acest articol a fost scris pentru proba nr. 7 a Spring SuperBlog 2018.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu