Mașina gonește pe șoseaua umedă și alunecoasă. Trebuie să fiu mai atentă la volan, îmi repet, nu pot să conduc așa iresponsabil. Mă uit în oglinda retrovizoare și o văd pe fiică-mea cum se joacă liniștită în scăunelul de pe bancheta din spate.
Figurina de pluș cu extraterestrul ciudat devenise jucăria ei preferată de când văzuse, nu știu ce desene animate, cu civilizații de pe altă planetă. Când a văzut plușul într-un magazin a început să plângă că îl vrea neapărat pe „Gef, cale e plietenul meu”. Curioasă, am întrebat-o cum și-a făcut ea ,,plieten” la doar 5 anișori. ,,Gef este de pe altă planetă și ale mulți plieteni pe Pământ, pentlu că este bun. El a salvat-o pe Șila (Sheila) pentlu că ela bolnavă.” Și astfel, Gef a devenit nedezlipit de ea.
Mă încearcă o stare de neliniște, ca și cum m-ar urmări cineva, și de asta îmi vine, instantaneu, să apăs pedala de accelerație.
Zic să mă liniștesc și îmi pun o muzică de relaxare în speranța că mă voi calma până ajung acasă.
Nici gând. Persistă senzația aceea că cineva stă la pândă așteptând momentul propice să atace.
Mai privesc o dată bancheta din spate. Ana a adormit strângându-l pe Gef la piept. Mai am cel puțin o jumătate de oră până ajung acasă. Mi se strânge inima știind că urmează să trec prin Pădurea Bratului, care acum, noaptea, pare și mai adâncă și neprietenoasă.
Abia aștept să ajung acasă, să mă refugiez în patul moale și cald și să dorm. Oboseala acumulată după o zi de șofat își spune cuvântul.
Am intrat deja în pădure de zece minute și sentimentul de teamă s-a intensificat. Octombrie trist începe să dezbrace straiele pădurii.
Deodată, în depărtare, prin frunzișul rar al copacilor o lumină orbitoare se aprinde pe cer, undeva deasupra orașului care ne era destinație. Cercurile concentrice de lumină păreau proiecția unei lanterne uriașe.
Frica a pus cu totul stăpânire pe mine. Gândul că ceva teribil s-a întâmplat, mă face să intru în panică. Mă gândesc la o explozie uriașă, întrucât locuiesc într-o zonă petrolieră. Caut telefonul pe bancheta de alături, unde-l aruncasem la începutul călătoriei. Butonez și îmi dau seama că nu mai funcționează nimic. Brusc, pierd și semnalul radio. Accelerez să ajung mai repede acasă....
În sfârșit, cobor dealul pe serpentinele drumului. Totul e cufundat în beznă, lucru neobișnuit, deoarece orășelul meu, noaptea era scăldat în luminițe. Străbat centrul orașului care e învăluit într-o perdea groasă de ceață și întuneric. Parcă sunt martora unui scenariu de groază. Mi se pare sau chiar văd niște umbre cenușii care se preling pe după zidurile clădirilor?
Curios, nicio altă mașină nu mai circulă în noapte.
Ajung acasă. Totul e cufundat în întuneric. O iau pe Ana adormită în brațe și în grabă îi scap plușul pe jos. Îl ridic și mă gândesc că toți ai casei dorm și să nu le tulbur somnul.
Apăs întrerupătorul când intru. Nu funcționează. O strâng pe Ana la piept și pășesc spre dormitor unde sper să-l găsesc dormind pe soțul meu și să-mi explice ce se întâmplă. Îi văd silueta alungită în pat și o pun și pe Ana alături.
Din obișnuință îmi arunc ochii pe geam și înmărmuresc. Sunt cu sutele, cu miile. La lumina slabă a lunii le ghicesc umbrele lungi și ciudate. Nu pot fi oameni, nu pot fi pământeni. Siluetele înalte și filiforme, toate identice, cu ochii mari și bulbucați nu aparțin unor oameni. Știu că nu sunt pașnici, pentru că li se citește ura și agresivitatea în ochii imenși. Au venit să ucidă.
Acum îmi explic lumina orbitoare și peisajul de groază străbătut către casă. Am fost invadați de extratereștri.
Mă reped spre Ana să o protejez și instantaneu un țipăt îmi scapă fără să vreau. Soțul meu sare ca ars din pat, în timp ce părinții vin val-vârtej din camera lor. Brusc, se aprinde lumina în toată casa.
- Ce ai? Ce s-a întâmplat? glăsuiește soțul.
- Sunteți bine?, întreabă într-un glas mama și tata.
Trezită din somn, Ana începe să plângă.
În clipa în care mă pregătesc să le spun ce se întâmplă afară, le zăresc ochii ficși care mă privesc ca și când ar vedea dincolo de mine. Și tot atunci le văd mâinile cu degetele lungi ca falangele scheletelor.
Îmi dau seama că nu mai am nicio șansă. Extratereștrii au pătruns în casa mea și au luat chipul celor dragi. Sleită de puteri și paralizată de frică, țip din străfundul inimii și simt cum alunec spre podea cu fetița în brațe.
Deschid ochii și îl văd pe soțul meu, speriat, aplecat peste mine.
- Mira, Mira...
Instinctiv, îmi arunc privirea spre mâinile lui. Sunt cele pe care le știu. Îmi rotesc ochii prin cameră și întâlnesc peisajul familiar al dormitorului nostru. Din bucătărie răzbate glasul domol al mamei.
- Ana..., șoptesc extenuată.
- Ana doarme, îmi spune Radu. Ai avut un coșmar... ți-am zis să nu te uiți noaptea la thrillere! Nu era suficient trailerul SF/science fiction văzut pe net? Știi că mâine, 3 noiembrie 2017, se lansează la cinema ,,Dincolo de orizont” cu actorul tău preferat, Frank Grillo? Ce-ar fi să-l vedem?
- Nu-mi mai trebuie filme, cel puțin până la Crăciun, am mormăit.
Un fior îmi străbate șira spinării. Cu ochi ficși și falange lungi, mă privește de pe podea, Gef, extraterestrul de pluș.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017 - ediția de toamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu