Privesc la brățara de la încheietura mâinii și brusc mă năpădesc amintirile.
Îmi amintesc ziua aceea de primăvară timpurie, ce arăta mai degrabă a zi de iarnă întârziată. Împlineam 17 ani, dar nu simțeam entuziasmul aniversării pentru că lipsea ceva. De fapt, cineva. Tu. Îmi telefonasesi și cu scuzele de rigoare bla, bla, îmi spusesei că nu poți ajunge, deoarece pe noi ne despărțeau 300 de kilometri și-o mare de oameni. M-am întristat subit, atunci. Mi-aș fi dorit să îmi fii alături în acea zi a independenței mele, mă rog, o independență creată mai mult de mintea mea, pentru că material și financiar tot sub oblăduirea și supravegherea alor mei eram. Știi cât de singură și ne-iubită m-am simțit atunci când mi-ai spus că nu poți ajunge? Mi-am înfrânt lacrimile care erau gata să izbucnească și m-am consolat cu gândul la vacanța de primăvară în care sigur aveai să vii la mătușa ta.
Ar fi trebuit să mi se pară suspect acel ,,nu pot ajunge”, sec, trântit ca o palmă rece pe un obraz înfierbântat.
Dar cu atât mai mare a fost surpriza, seara, când te-am văzut în capătul scărilor, emoționat cu buchetul de flori în mână. Abia, atunci am dat voie lacrimilor să curgă... Iubitul meu, mi-ai făcut ziua aceea atât de frumoasă!
Îmi amintesc cum ușor ți-ai strecurat mâna în buzunarul hainei și mi-ai întins o cutiuța mică inscripționată cu litere argintii. Acel La mulți ani scris pe căpăcel mi s-a părut, și încă îmi pare, cea mai prețioasă urare care mi-a fost adresată vreodată. Înăuntru era brățara charm cu cinci talismane la care visasem de atâta timp și pe care tu îți cheltuiseși toate economiile tale de licean.
Nu cred să mai fi simțit de atunci o bucurie așa intensă, deplină, curată.
Charmurile erau fascinante! Trei dintre ele, din argint 925 bătute în cristale de zirconiu și inscripționate cu mesajele - predestinate, parcă - Faith, Love, Hope, au prevăzut de atunci itinerarul poveștii noastre de dragoste.
Mi-am promis atunci că indiferent pe ce cărări mă va purta viața, eu voi purta mereu brățara ta.
Cât de fericită am fost în seara aceea și în cei doi ani care au urmat, nu-ți pot descrie! Trăiam prin tine și pentru tine. Visam o tinerețe petrecută alături de tine, dar nu învățasem încă nimic despre efemeritatea visurilor!
Mi-ai spus mai târziu că nu ne potrivim, că suntem firi diferite și mi-ai frânt inima plecând... Am învățat să trăiesc fără tine... pentru că nici cu tine nu aș fi putut trăi. Pentru că tu o iubeai pe ea. Cu mine doar ai mimat iubirea...
Privesc cu atenție charmurile... sunt la locul lor pe brățara primită în dar de la tine. Doar tu nu mai ești. Rectific, nu mai ești al meu.
Simt un nod de lacrimi în gât, care nu-mi dă voie să respir... Mi-e somn și aș vrea să adorm, poate, poate, îmi vei apărea în vis... Mi-e dor...
Articol scris pentru proba nr. 9 la SuperBlog 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu