Într-o gară mică (continuare)

Capitolul XVIII

FERICIRE DEPLINĂ

„În umbra porții, Luiza zări silueta poștașului depărtându-se. Se uită în stânga și în dreapta, ca nu cumva să o zărească tatăl său, și se repezi afară din curte. Aici, în cutia poștală găsi plicul de la Dudu. Era prima veste după săptămâni întregi de tăcere, în care își făcuse fel de fel de gânduri, în care își imaginase zeci de scenarii, eroi fiind Dudu și Petru.
Imaginea lui Petru se estompase în mintea sa, amărăciunea vieții trăite în orășelul mic, luându-i locul.
Suferința se domolise pentru că făcuse un legământ cu sine însuși să-și smulgă dragostea aceasta din inimă, ca pe o buruiană rea și otrăvitoare. Pusă în fața unei alegeri, între iubire și prietenie, Luiza alesese prietenia lui Dudu. Grea hotărâre, să-ți înăbuși fiorii primei iubiri la 18 ani!
Dragostea ei, dragostea ei, floare aruncată în vâltori de ape!
Citi pe nerăsuflate scrisoarea mototolită între palmele sale. La fiecare paragraf simțea goluri puternice în stomac, aidoma stării de leșin. Ceva se zvârcolea în ea, se răsucea, se contorsiona, ca iedera în bătaia vântului. Din când în când schița un zâmbet în colțul gurii, iar alteori cuta dintre sprâncene  se adâncea într-o grimasă a tristeții.
Dar la finalul scrisorii, răsări albă, pură, ca o floare de crin neprihănită. Știu că l-a uitat definitiv pe Petru. Afecțiunea pentru Dudu învinsese iubirea pentru un străin.
Cu gândul la scrisoare, privi în jur și încă o dată realiză că viața aceasta nu e pentru ea. Își dorea din tot sufletul să plece departe, să uite realitatea cruntă pe care o trăia alături de un tată bețiv și de o mamă prea slabă ca să poată schimba ceva în viața sa și a fiicei sale. Visa la Paris așa cum însetatul visează la o cană de apă în mijlocul deșertului. Dorea să își dedice întreaga ființă binelui și sănătății semenilor săi studiind medicina. Măcar așa avea să construiască o punte firavă de legătură între ea și cel care îi fusese atât de drag.
Puse mâna pe toc și călimară și sub impulsul momentului, începu să scrie răspunsul către Dudu.

Dudule, draga mea,
am primit scrisoarea ta ca pe un dar. Un dar de la Dumnezeu și de la destin. 
Nu-ți cere iertare, Dudule! Tu nu ai săvârșit niciun lucru rău, ci doar te-ai îndrăgostit, iar îndrăgostindu-te ți-ai aflat locul meritat în iubire, alături de Petru. 
Mă bucur că ești atât de fericită și că ți-ai aflat sufletul pereche în persoana sa. Parcă trăiesc și eu fericirea ta, la o scară mai mică, firește. Păi, nu ești tu, Dudule, singura  mea prietenă, nu ești tu sora mea?
Abia aștept să ne vedem peste patru săptămâni, la evenimentul care îți va umple inima de bucurie. Dudule, vei fi mireasă! Mireasa lui Petru! Vei fi cea mai frumoasă mireasă de pe pământ, presimt asta.
Mi-e dor de tine și de Țuluc, căruia, știu că dacă aș trăi două vieți și tot nu i-aș putea mulțumi îndeajuns pentru mărinimia de a mă trimite la studii în Paris. Transmite-i cordialele mele salutări.
Iar pe tine te sărut și te îmbrățișez tare, tare!
A ta veșnică prietenă,
Luiza.”

Rândurile de mai sus, intitulate „Capitolul XVIII. FERICIRE DEPLINĂ” se vor a fi o continuare a cărții „Într-o gară mică” de Sidonia Drăgușanu, unde eu m-am transpus în locul personajului Luiza, creând astfel un final cu happy end, unde toată lumea rămâne mulțumită. Mi s-a părut cumva că autoarea a lăsat romanul nefinalizat, uitând de Luiza. Am îndrăznit eu (și-mi cer iertare că nu am reușit să mă ridic la înălțimea doamnei Sidonia Drăgușanu!) să imaginez un tablou al cărui personaj este femeia în literatura interbelică, femeia sacrificată, dar care își înfrânge durerea și tristețea, biruind și renăscând în lumina prieteniei adevărate.
Am primit această carte cadou din partea sponsorului probei www.sidonia.ro.

Articol scris pentru proba nr. 10 a Spring SuperBlog 2019.