Senzația libertății depline, a căderii libere îmi pătrunde în fiecare celulă a corpului. De la 3000 de metri altitudine, deșertul Nevada mi se pare ca un petec rătăcit pe o pânză imensă. Cerul este limpede și clar, iar soarele arde mai puternic aici, la înălțime. Trebuie să aterizez în punctul stabilit de Bosley, între cele două stânci, iar de acolo să-mi continui drumul nevăzută și neștiută până la baza secretă a armatei, unde urmează să mă întâlnesc cu Sabina și Jane, ca să ne ducem la îndeplinire misiunea dată de Charlie.
Piuitul timerului din cască mă avertizează că au trecut cele 60 de secunde și trebuie să deschid parașuta. Apăs butonul și smucitura atât de cunoscută mă trage cu putere în sus. Din experiența sutelor de salturi cu parașuta, știu că e doar o părere și că de fapt eu îmi continui zborul.
În secunda următoare totul devine lin.
Și în răstimpul pe care îl am până la întâlnirea cu deșertul Nevadei, îmi amintesc, ca și cum aș viziona un film, întreaga întâmplare cum am fost recrutată în echipă și toate probele dure la care m-a supus Bosley până să ajung aici.
Faptul că terminasem ca șefă de promoție Automatica și ingineria sistemelor la Stanford mă recomanda pentru un job bine plătit la orice corporație din țară sau din străinătate. Teoretic, învățasem la managementul riscului cum să fac față situațiilor periculoase, așa că abordarea ad-hoc de care avusesem parte în urmă cu trei ani, când îmi savuram ceaiul la una din terasele de pe malul râului Fox, nu mi se păruse nelalocul ei.
Atunci propunerea lui Bosley să devin agent în echipă mi se păruse o glumă ciudată. Credeam că trebuie să fii plin de mușchi și să arăți ca un star de la Hollywood ca să devii spion. De fapt, acesta s-a dovedit a fi doar un mit ca multe altele. Nu trebuie să ai centura neagră la karate sau să fii campion la kung-fu, ci să fii într-o formă fizică bună și să știi să relaționezi cu oameni din orice categorie socială și cu cele mai diverse tipuri de personalitate. Nici acum nu știu de ce am acceptat. Poate din nevoia ca viața mea să capete un sens mai aparte, să fac altceva pentru mine și țara mea.
În cei trei ani petrecuți sub oblăduirea lui Bosley am urmat un plan de pregătire și antrenament de la lecții de actorie, la modelarea minții pentru o gândire analitică, de la antrenament psihologic pentru situații riscante, până la mânuirea armelor de foc. Am învățat să disec o informație și să răspund clar la întrebări fără să dezvălui mai mult decât e necesar. Am învățat să trăiesc în permanență după un scenariu bine pus la punct. Am fost antrenată să-mi dedic viața unei cauze, să lupt și să-mi duc misiunea la bun sfârșit. Și la sfârșit să mă bucur doar eu fără să mă laud.
În fracțiuni de secundă, îmi trece prin fața ochilor prima misiune căreia i-am făcut față cu brio.
„Unul dintre agenții noștri infiltrat în guvernul rustanian a încetat să mai transmită informații prin sistemul de comunicare stabilit. Este foarte posibil ca agentul nostru să fi fost capturat, sau sistemul de comunicare compromis. Misiunea ta este să verifici dacă agentul nostru este în continuare disponibil, să stabilești un contact cu el, să-i pui la dispoziție un alt sistem de comunicare și să preiei materialul informativ de la el.”
„Aceasta este fotografia agentului nostru. Ai la dispoziție un pașaport cu viză turistică de Rustania pentru o lună. E inutil să-ți spunem că ești pe cont propriu, Elena. Dacă ești descoperită, nu vom recunoaște nimic.”
În această aventură am simțit ce înseamnă să fii cu adevărat doar pe cont propriu, ce înseamnă să te bazezi doar pe tine și pe pregătirea de mii de ore din agenție, cu efort fizic dus până la epuizare și o stăpânire de sine extraordinară. A trebuit să-mi folosesc imaginația la maxim, să mă descurc cu ce am avut la îndemână, să trag perfect cu arma și să intuiesc mișcările adversarului. Mi-am asumat doar riscuri calculate, grație exercițiilor de luciditate primite de la Bosley. Și am reușit întru totul: să predau sistemul și să preiau informația. Și să nu fiu descoperită.
Smocurile de verdeață din Mojave Desert îmi alungă brusc amintirile... Am ridicat mâna dreaptă și am tras cu forță dreapta de frânghia parașutei. Dreapta, mult dreapta, așa cum învățasem în orele de zbor. M-am apropiat de pământ cu picioarele întinse. Aterizare excelentă între cele două stânci, exact în punctul stabilit.
Privesc în stânga și-n dreapta. Nici țipenie de om. Strâng parașuta și o îndes într-o scobitură sub stânca de lângă mine. Îmi pun rucsacul în spate și cu pași repezi mă îndrept spre locul întâlnirii cu îngerii.
Acțiunea noastră are ca termen limită sfârșitul săptămânii.
Îmi doresc să se termine cu bine, deoarece pe 29 noiembrie 2019, vom zbura spre România, țara mea de baștină, unde va avea loc premiera filmului „Îngerii lui Charlie”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu